Cine crede că e simplu?

De când lumea şi pământul tot vin pe lume copii. Şi cresc. Se spune că oricine poate face copii şi că arta constă doar în a-i creşte.

Să trecem peste veşnicele monologuri în care proaspeţii părinţi le povestesc celor din jur extrem de afectaţi: “Ştii cât de greu este să creşti un copil? Nici nu îţi poţi imagina… Viaţa mea nu mai e nimic din ce-a fost. Odată ce-am devenit părinte, propria-mi persoană nu mai există…”… să fim serioşi… şi părinţii noştri au avut copii – pe noi – şi prin câte greutăţi au trecut la rându-le… i-am văitat noi oare vreodată? Da, am auzit despre învinuiri aduse lor – cum că nu ne-ar fi crescut cum ar fi trebuit, cum că alţii au făcut asta mai bine… dar nici ei, la vremea lor, nu primiseră lecţii de crescut copii.

Fiecare duce la bun sfârşit această sarcină aşa cum ştie – sau poate – mai bine. Pentru că unii ştiu ce ar trebui făcut, dar, din păcate sunt limitaţi de partea financiară ori de sistem şi atunci se resemnează. Alţii, din contră, au posibilităţi materiale dar nu sunt interesaţi. Uneori egoismul primează. Sau poate ceea ce au văzut acasă. Se merge pe două căi: fie “ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face” (ce nu ţi-a plăcut în educaţia primită, nu face la rândul tău, n-ai fost ajutat – tu ajută!); fie: “aşa am primit eu, aşa dau mai departe – nici pe mine nu m-a ajutat nimeni”…

De unde oare atâta văicăreală? Este cu adevărat mai greu acum decât “înainte vreme”? Suntem mai obosiţi? Ne naştem mai comozi, sau devenim pe parcurs? Ne-au “suportat” mai uşor părinţii decât ne acceptăm noi proprii copii? De ce oferim mult mai puţin decât am primit? Egoism? Educaţie? Răutate?

A fi sau a nu fi… pacient

Am fost tentată să numesc acest articol “Sistemul sanitar”, dar mi-am dat seama – la timp, probabil, că este atât de folosit acest termen, încât aş fi intrat pe tărâmul celor ce folosesc generalităţi. Ar fi fost ca şi cum aş fi folosit ca titlu… “femeia” sau “bărbatul” ori “copilul”. Deranjant este că, orice titlu aş da nemulţumirii mele – pentru că este vorba despre o nemulţumire – (ei, de fapt nu numai una, ci mai multe!), oricum mi-aş numi revolta, ea va rămâne doar un articol pe un blog oarecare, unde încă o nemulţumită bate câmpii aiurea.

Am cunoscut medic ce afirma ca ar prefera să fie pacient. Pentru că are o viaţă mizeră. Eu, una, aş prefera să fiu medic. Dar nu unul oricare, ci unul dedicat. Unul despre care să se vorbească doar de bine (utopie, nu?!)

Da, bat câmpii aiurea, nemulţumită fiind că, de mai bine de doi ani, bat la uşi unde medici mai mult sau mai puţin amabili, nu fac altceva decât să mi-l îndoape cu medicamente, neştiind să-mi spună altceva referitor la faptul că este în permanenţă bolnav (febră peste 39,5 în fiecare lună, tuse, roşu în gât, otită) decât că “aşa este el mai sensibil”.

L-am “căptuşit” cu Dumnezeu ştie câte stimulente imunizatoare, l-am “umflat” de Ibalgin, Panadol, Augmentin ori Zinat, s-a săturat la cei nici 4 ani ai săi, să tot sufle nasul şi să stea la controlul febrei, să facă aerosoli şi să aştepte la uşile cabinetelor, aşa cum eu m-am săturat să plătesc atâtea vizite (pe chitanţă sau în plic) şi să primesc în schimb consultaţii pline de plictis şi de indiferenţă.

De fapt şi de drept, asta mă deranjează cel mai tare: dacă nu ai şansa de a fi cunoscut un medic dedicat, care să se preocupe cu adevărat de pacienţi, eşti, pur şi simplu un om terminat. Sunt ferm convinsă că o decizie medicală luată aşa cum trebuie la momentul oportun, poate scuti o persoană (fie că este vorba de un copil ori de un adult) de foarte mult stres, chin şi de extrem de mulţi bani cheltuiţi.

 Mi s-a reproşat că, oricum, la sumele pe care eu le plătesc, asigurat fiind, nu voi acoperi nicicând adevărate costuri ale serviciului medical.

Mi s-a spus că, oricum, la sumele pe care eu le plătesc lunar, ar trebui să spun “săr’na” pentru ceea ce primesc.

Acest “săr’na” este, zic eu, destul de forţat, dat fiind faptul că majoritatea cunoscuţilor mei, din lipsă de timp, de cele mai multe ori, preferă vizitele la cabinetele particulare ale medicilor specialişti. Ceea ce ar însemna, prin deducţie logică, dat fiind faptul că lor nu li se înapoiază cumva sumele plătite pentru asigurări sociale, ar însemna, că se poate aplica principiul Robin Hood. De fapt nu, în realitate, din banii tuturor, prioritate au urgenţele celor ce nu au plătit în viaţa lor un leuţ, care se “joacă” nevinovaţi pe străzi cu săbii ori pistoale.

EU nu sunt TU

EU…

N-am timp de nimic. Sau nu am chef de nimic. Am ajuns la concluzia că-mi pierd timpul aiurea. Nu fac cine ştie ce, pierd o grămadă de vreme pe drumuri – aşteptând în staţii sau în mijloacele de transport în comun. Iar când ar fi vremea de făcut ceva… sunt al naibii de obosită. Atât de obosită încât… nu fac nimic, drept pentru care pierd alt timp preţios.

Iar la sfârşitul zilei, săptămânii, lunii ori anului descopăr că n-am avut timp de nimic – nici măcar de odihnă.

Dar nu pentru toată lumea lucrurile stau la fel. De exemplu EA…

Are un serviciu… normal. Prin “normal” mă refer la faptul că lucrează 8 ore. Ce-i drept, e în capătul opus al oraşului, ceea îi răpeşte timp preţios.

Merge la sală de două-trei ori pe săptămână. În plus, frecventează vreo trei cursuri (hobby-uri).

Are prietene cu care iese adesea la o cafea, la cumpărături ori în parc.

Merge la o pizza sau la un film ori de câte ori are ocazia.

Cu grupul de prieteni o găseşti la un concert, într-un club sau pe terasă.

Cu tot acest program, nu ştiu cum se face că n-o aud niciodată văităndu-se de lipsă de timp ci, din contră, mai mult din lipsă de… activităţi.

Uneori parcă EU aş vrea să fie EA. Aş avea atunci impresia oare că am mai mult timp?

1 4 5 6