Adevărul eliberează…

Se zice că adevărul te eliberează. Dar nimeni nu îţi spune că este complicat. De fapt, nu este deloc uşor să ajungi la adevăr. Foarte adesea se rătăceşte sau se ascunde şi nu-l mai găseşti.

Dacă am găsi într-o zi adevărul, oare ne-am da seama? L-am recunoaşte?

Negăm. Negăm ca să ne protejăm de ceea ce nu vrem să recunoaştem. Dar, făcând asta, trăim în minciună, indiferent ce ne spunem.

Într-adevăr, se spune că adevărul te eliberează. Interesant ar fi însă să ştim ce nu se zice… că adevărul doare, că poate fi periculos.

A spune adevărul este ca şi cum ai aprinde un chibrit – se face lumină, vezi mai bine. Sau poţi da foc şi distruge totul…

Îmi pare rău

Îmi pare rău. Îmi pare al naibii de rău că nu îmi pasă deloc de mine. Am ajuns să mă urăsc pentru asta. Mă privesc în oglindă şi mă urăsc.

Ştiu din surse sigure că scopul meu în această viaţă este să învăţ să mă respect. Nu am putut să o fac până acum. Şi nu ştiu dacă voi reuşi să învăţ vreodată.

Pierd. Mult. mi-am pierdut respectul pentru propria-mi persoană. M-am pierdut pe mine. Şi nu reuşesc să mă regăsesc.

Plâng. Ştiu – aşa nu voi reuşi. În clipa asta e tot ce pot – să-mi plâng de milă. Şi să mă urăsc.

A fi sau a nu fi… pacient

Am fost tentată să numesc acest articol “Sistemul sanitar”, dar mi-am dat seama – la timp, probabil, că este atât de folosit acest termen, încât aş fi intrat pe tărâmul celor ce folosesc generalităţi. Ar fi fost ca şi cum aş fi folosit ca titlu… “femeia” sau “bărbatul” ori “copilul”. Deranjant este că, orice titlu aş da nemulţumirii mele – pentru că este vorba despre o nemulţumire – (ei, de fapt nu numai una, ci mai multe!), oricum mi-aş numi revolta, ea va rămâne doar un articol pe un blog oarecare, unde încă o nemulţumită bate câmpii aiurea.

Am cunoscut medic ce afirma ca ar prefera să fie pacient. Pentru că are o viaţă mizeră. Eu, una, aş prefera să fiu medic. Dar nu unul oricare, ci unul dedicat. Unul despre care să se vorbească doar de bine (utopie, nu?!)

Da, bat câmpii aiurea, nemulţumită fiind că, de mai bine de doi ani, bat la uşi unde medici mai mult sau mai puţin amabili, nu fac altceva decât să mi-l îndoape cu medicamente, neştiind să-mi spună altceva referitor la faptul că este în permanenţă bolnav (febră peste 39,5 în fiecare lună, tuse, roşu în gât, otită) decât că “aşa este el mai sensibil”.

L-am “căptuşit” cu Dumnezeu ştie câte stimulente imunizatoare, l-am “umflat” de Ibalgin, Panadol, Augmentin ori Zinat, s-a săturat la cei nici 4 ani ai săi, să tot sufle nasul şi să stea la controlul febrei, să facă aerosoli şi să aştepte la uşile cabinetelor, aşa cum eu m-am săturat să plătesc atâtea vizite (pe chitanţă sau în plic) şi să primesc în schimb consultaţii pline de plictis şi de indiferenţă.

De fapt şi de drept, asta mă deranjează cel mai tare: dacă nu ai şansa de a fi cunoscut un medic dedicat, care să se preocupe cu adevărat de pacienţi, eşti, pur şi simplu un om terminat. Sunt ferm convinsă că o decizie medicală luată aşa cum trebuie la momentul oportun, poate scuti o persoană (fie că este vorba de un copil ori de un adult) de foarte mult stres, chin şi de extrem de mulţi bani cheltuiţi.

 Mi s-a reproşat că, oricum, la sumele pe care eu le plătesc, asigurat fiind, nu voi acoperi nicicând adevărate costuri ale serviciului medical.

Mi s-a spus că, oricum, la sumele pe care eu le plătesc lunar, ar trebui să spun “săr’na” pentru ceea ce primesc.

Acest “săr’na” este, zic eu, destul de forţat, dat fiind faptul că majoritatea cunoscuţilor mei, din lipsă de timp, de cele mai multe ori, preferă vizitele la cabinetele particulare ale medicilor specialişti. Ceea ce ar însemna, prin deducţie logică, dat fiind faptul că lor nu li se înapoiază cumva sumele plătite pentru asigurări sociale, ar însemna, că se poate aplica principiul Robin Hood. De fapt nu, în realitate, din banii tuturor, prioritate au urgenţele celor ce nu au plătit în viaţa lor un leuţ, care se “joacă” nevinovaţi pe străzi cu săbii ori pistoale.

1 4 5 6 7