Adevărul eliberează…

Se zice că adevărul te eliberează. Dar nimeni nu îţi spune că este complicat. De fapt, nu este deloc uşor să ajungi la adevăr. Foarte adesea se rătăceşte sau se ascunde şi nu-l mai găseşti.

Dacă am găsi într-o zi adevărul, oare ne-am da seama? L-am recunoaşte?

Negăm. Negăm ca să ne protejăm de ceea ce nu vrem să recunoaştem. Dar, făcând asta, trăim în minciună, indiferent ce ne spunem.

Într-adevăr, se spune că adevărul te eliberează. Interesant ar fi însă să ştim ce nu se zice… că adevărul doare, că poate fi periculos.

A spune adevărul este ca şi cum ai aprinde un chibrit – se face lumină, vezi mai bine. Sau poţi da foc şi distruge totul…

Îmi pare rău

Îmi pare rău. Îmi pare al naibii de rău că nu îmi pasă deloc de mine. Am ajuns să mă urăsc pentru asta. Mă privesc în oglindă şi mă urăsc.

Ştiu din surse sigure că scopul meu în această viaţă este să învăţ să mă respect. Nu am putut să o fac până acum. Şi nu ştiu dacă voi reuşi să învăţ vreodată.

Pierd. Mult. mi-am pierdut respectul pentru propria-mi persoană. M-am pierdut pe mine. Şi nu reuşesc să mă regăsesc.

Plâng. Ştiu – aşa nu voi reuşi. În clipa asta e tot ce pot – să-mi plâng de milă. Şi să mă urăsc.

Cine crede că e simplu?

De când lumea şi pământul tot vin pe lume copii. Şi cresc. Se spune că oricine poate face copii şi că arta constă doar în a-i creşte.

Să trecem peste veşnicele monologuri în care proaspeţii părinţi le povestesc celor din jur extrem de afectaţi: “Ştii cât de greu este să creşti un copil? Nici nu îţi poţi imagina… Viaţa mea nu mai e nimic din ce-a fost. Odată ce-am devenit părinte, propria-mi persoană nu mai există…”… să fim serioşi… şi părinţii noştri au avut copii – pe noi – şi prin câte greutăţi au trecut la rându-le… i-am văitat noi oare vreodată? Da, am auzit despre învinuiri aduse lor – cum că nu ne-ar fi crescut cum ar fi trebuit, cum că alţii au făcut asta mai bine… dar nici ei, la vremea lor, nu primiseră lecţii de crescut copii.

Fiecare duce la bun sfârşit această sarcină aşa cum ştie – sau poate – mai bine. Pentru că unii ştiu ce ar trebui făcut, dar, din păcate sunt limitaţi de partea financiară ori de sistem şi atunci se resemnează. Alţii, din contră, au posibilităţi materiale dar nu sunt interesaţi. Uneori egoismul primează. Sau poate ceea ce au văzut acasă. Se merge pe două căi: fie “ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face” (ce nu ţi-a plăcut în educaţia primită, nu face la rândul tău, n-ai fost ajutat – tu ajută!); fie: “aşa am primit eu, aşa dau mai departe – nici pe mine nu m-a ajutat nimeni”…

De unde oare atâta văicăreală? Este cu adevărat mai greu acum decât “înainte vreme”? Suntem mai obosiţi? Ne naştem mai comozi, sau devenim pe parcurs? Ne-au “suportat” mai uşor părinţii decât ne acceptăm noi proprii copii? De ce oferim mult mai puţin decât am primit? Egoism? Educaţie? Răutate?

1 2 3